Am 41 de ani. Nu am fost niciodată căsătorită, am doi motani pe care îi iubesc enorm și momentan locuiesc in Cracovia, Polonia. La începutul pandemiei eram tare naivă și pozitivă, credeam că e deajuns să crezi în tine pentru a-ți găsi armonia.

Între timp multe lucruri s-au schimbat. În decurs de o lună, am fost terorizată de foștii proprietari ai locuinței unde eram, am fost umilită, stresată și în general bântuită de egoismul enorm al oamenilor, de lăcomia nemărginită care îmi repugnă enorm pentru bani, de sălbăticie și nerozie.

Dar toate acestea au trecut. Așa cum au trecut și neînțelegerile cu așa-zisa mea familie, pe care momentan – și sper, pentru totdeauna – o reneg, de relația cu Dani și de personajul N. de care v-am vorbit în episodul anterior, de toxicitatea mediului și a așa-ziselor mele prietene și amici din București… au trecut toate.

Cu ce am rămas? Cu oboseală. Cu silă. Cu lehamite. Cu spleen. Oamenii nu contenesc să mă uimească cât de mult pot fi de prefăcuți, cât de mult te pot dezamăgi chiar și atunci când nu investești în ei, cât de enorm și grotesc de egoiști poti fi, câtă lăcomie, parșivitate și prefăcătorie pot adăposti.

Ei bine, da, asta m-a învățat pe mine pandemia până acum. Și anume, mai clar spus, faptul că oamenii devin grotești și nespus de hidoși când sunt supuși presiunii sau unor situații limită.

Nu mai cred. Nu mai cred nici în iubirea romantică, nici în vorbe – deși, după cum observi, scriu, dar este singurul meu refugiu momentan – nici în idealuri, nici în eroi.

Nu mai am credință nimic. În nimic ce însemna odată ceva pentru mine.

Dar am descoperit ceva. L-am descoperit pe Dumnezeu. Și, da, nu-mi este teamă să admit, pe Isus Cristos. Am descoperit iubirea pură, și sunt fericită. Nu sunt în extaz, sunt molcom luminată și mulțumită.

Acum, credința mea nu este una tradițională. Este un secret și un amalgam de intuiții, credințe și religii, dar se prea poate să mă mai vezi și la biserică din când în când.

Este ușor să crezi atunci când ești izolat într-o mănăstire, pe vârful unui munte sau într-o peșteră singuratică. Este mult mai greu să-ți păstrezi credința în jungla urbană, mai ales când ești înconjurat de bestii umane.

Dar da, îmi mențin credința și mi-o susțin. Și nu, nu voi întoarce și celălalt obraz celor care mi-au greșit. Eu nu sunt o sfântă. Într-o lume în care dacă nu ataci, ești călcat în picioare, refuz să fac parte din jocul ăsta stupid și toxic. Ies. Îmi iau jucăriile și, da, plec. Să vă ierte Dumnezeu. Eu vă voi ierta, poate, într-o zi. Dar cel mai bine vă voi ingora, căci voi, cei care mă cunoașteți și mă considerați inferioară, naivă, etc., doar pentru că, odată, am crezut prostește în voi, asta meritați. Cu prisosință.

Între timp eu mă voi ocupa de mine, de pisicuțele mele, de iubirea față de mine, de Isus, de descoperirea altor oameni frumoși – căci da, ei există, doar că nu sunteți voi ăia! – de micile mele plăceri, de scrisul și blogul meu, iar pe voi vă voi fi uitat cât ai spune pește.

Și nu, nu mai cred nici în psihologie. Hai să despicăm firu-n patru să reparăm rapid cu rețete universale suflete și experiențe unice. Mă lași! Terapeuți făcuți să-ți mângâie orgoliul contra cost. Poate psihanaliză. Dar cine are bani de așa ceva!

Te las suflet unic și strălucitor. Nu te-am uitat, tu cel/cea care nu se preface, care încă crede în sinceritate, în principii, în omenie, în bucurie. Te salut! și Doamne-ajută.

Publicat de irinapas79

OM.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: